Vis cu cartof

Revelația mea a inceput mai dinainte. Inainte de a mă trezi deja. Am visat azi noapte că eram un cartof. Eram așadar un cartof și pornisem la drum prin lume. Nu era o senzație dubioasa, ba chiar era natural să mă simt așa, iar lumea la a carei dimensiuni intoarse pe dos nu cugetasem inca, mi se părea complet normală. Normala zic! Vedeam mult pamant(eram aproape de sol) și mă rostogoleam mult, iar la un moment dat, chiar incolțisem si-mi crescuseră mustăți in toată regula. Făceam și scufundări (yey! scuba diving) pe acolo, in lumea mea, iar apa mă facea să mă simt bine, sportiv si mustind de viață. Ce bine e să fii un cartof gras si apos. Apoi la un moment dat m-am simtit un pic obosit. Am vazut ca pielea mi se ridase. Mă scofalcisem de tot si-am batut la o ușă să primesc gazduire. Mi-a deschis un ou fiert, care in ciuda aspectului spânos, și-a facut milă de mine și m-a culcat in beci. Era bine acolo, doar un pic cam intuneric și mirosea ranced și mucegăios. Am adormit și dormeam...când la un moment dat, mi-am dat seama de ce mă primise oul la el: SĂ MĂ MĂNÂNCE!!!. M-am trezit cu fiori reci pe șira spinării. Evident eram tot eu, diana...

Rutina normală a zilei trece...ca spatii blank peste pagini nescrise. M-am trezit din nou pe malul râului, cocoțzată pe-o banca ca sa ma apar de zapada din jur. Reguli nescrise, ca intr-o poveste. Dacă te lași atins, zapada o sa te inghită. E prea mult alb din asta contaminat. Cafeua fierbinte imi apară mainile de ingheț. Privesc apa ducând la vale bucați mari de gheața ca din poliester, unele peste altele, planșete bizare si curat-murdare de un ingheț translucid-gri. Bucațile mari plutesc lent, lent, extrem de lent, curg către stânga in partea opusă a râului. Pe partea de râu, A MEA, dansează grațios o compoziție glaciala in sens opus curgerii. Dansează, plutește, respiră, se mișcă și mai lent decât celelate planșete, de parcă linii nevazute o ancoreaza de banca mea. In câmpul meu vizual, printre gene, in partea de sus, se impletesc ramificațiile negre si delicate ale unui copac. Infipte in cer și in imaginea cu apa și gheata ca și cum ar forma un plămân. (imaginați-va un plaman power point cu textura de apa si cer). Ramurile se infig ca un sistem vascular intr-o ființa. Culoare sunet, dans, gheața plutind la vale, aer, respirația mea. Ramân nemișcată. Tac. Ramurile copacului se infig și in mine. Mă concentrez și incerc sa vad sunetele din jurul meu. Mă uit la ele de aproape, unul dupa altul și apoi la toate de-odata. Incerc să șterg granițele trupului meu asa cum am șters granițele dintre zgomote, imagini si respirație. Sunt in ou. Incep să ma mișc. Planșeta de gheața s-a deplasat nebănuit de mult.

Timpul...Nu timp ar trebui sa spunem, ci mișcare. E atâta mișcare in noi și in jurul nostru că nu o putem măsura. Ca să ne relativizăm mișcarile ne-am luat drept reper mișcarea acelor pe cadran. Dansul obiectelor mari. Dans. Viața e un dans. Deasupra acestui spectacol trebuie sa ne ridicam intr-un alt trup de timp, pentru a ne putea bucura de priveliște. Divina priveliște a mișcărilor repetitive.

Deja aerul metafizico-tonic care mă inconjura a inceput să se epuizeze in Charma de incărcătura neutra a biroului gri-aglomerat-stiintzifico-neamț. Porii suprarealiști
ai fiintzei mele fantezi se inchid incet ca sa nu prindă praf. Latopurile torc un tors artificial nesanatos emitzand unde ce-mi polarizează aura electro-crepuscular:bzzz..bzzz..intru in priză și ma lansez in lumea artificială. Pana la urmatoarea revelație bio, am sa devin roboțel, in visul cuiva din viitor, sper.