noaptea are suflet de liliac,

berlinul este pustiu si gol, siroind a ploaie. taxiurile lumineaza crampeie de intuneric, purtand necunoscuti catre nu-stiu-unde. ma cuibaresc in locul meu cald in care sa-mi visez povestile mele pline de nu-stiu-ce-parfum. incarcat de mister, drumul catre nu-stiu-ce-destinatie a inceput sa apara de undeva. sufletul meu arde dupa nu-stiu-bine-cine. constiinta imi aluneca in noapte, inspre neantul-din-spatele-mintii-mele, locul in care ajung in fiecare noapte cu ochii legati (ca sa nu-stiu-bine-cum sa gasesc drumul in trezire). luna nu s-a inventat pe sine. in sufletul meu au apus toti astrii, unul-cate-unul. se pregateste de zori. si in curand or-sa-apara-norii. inevitabil...